Mereu

Înainte ca să mă iubeşti,
deja am respirat aerul tău şi duioşia braţelor de acum.
Am ridicat ochii, i-am coborât...am sperat şi m-am înfrânt,
am aşteptat şi am dezertat... .

Înainte ca să mă iubeşti,
ascultam oda veche şi poezia buzelor tale,
trăiam prezenţa şi veşnicia unei bucurii cu praf de dragoste,
unui "amin" fluent şi cald, aşa...ca tine.

Înainte ca să mă iubeşti,
mi-ai dăruit toate florile şi floarea aceea,
ce mi-ai promis că nu va cădea.

Înainte ca să mă iubeşti,
m-ai iubit deja... .

Răspunsul dinlăuntru

Oare ce este mai greu...
să taci sau să vorbeşti?
Atunci când toţi juraţii îşi aruncă verdictul nisipos asupra ta,
oare ce este mai greu...să ierţi, să spui, să sacrifici şi ultima bătaie de inimă rămasă...
să taci?

Dar când nu mai poţi nici măcar să vorbeşti, căci s-au amorţit cuvintele în gheaţa nepăsării.
Dar când nu mai poţi nici măcar să taci...căci tăcerea cere un lut...şi un Duh...?

Amorţit de toate acestea şi de cuibăreala altor lacrimi
oare ce faci...?

Oare să iubeşti...?

Simplă declaraţie

Hai să nu mai ştim nimic.
Să ne adâncim în nebunie şi iubire,
în iertare şi în flori.

Sărută-mi ochii închişi şi marea din ei ce-ţi aparţine,
Sărută-mi buzele înfrânte de al tău miros,
Sărută-mi nemurirea şi inima...iubire.

Hai să nu mai promitem nimic.
Să ascultăm doar glasul din scoică,
bătaia din piept,
şi să fugim în locuri fără formă.

Să rupem moartea, să ascultăm şoapta,
să plantăm amintirile cu pământul ce nu cade,
cu iubirea, devenirea... .

Ascultă-mi inima, te rog.
Cântă fericită căci şi-a găsit veşnicia în braţele tale.
Ce pian suav, ce mâini şi ce îmbrăţişare...!

Ascultă-mi inima, te rog...
Plânge fericită, căci singura ei jale, e că
nu poate spăla mai mult cu lacrimi sau îmbrăţişare,
Albul viu şi simplu al palmelor tale.

Mai multe

Ciudaţii lumii îşi împrăştie momeala.
Păcăliţii lumii o cumpără şi o pun la loc de cinste.
Cele neînsemnate ne rup trupul mai mult decât biciul adevăratelor dureri şi...
stăm.

De cele mai multe ori ne batem în idei,
ne batem în "dreptăţi" şi...
stăm.
Căci dacă nu am sta, cu siguranţă că alta ar fi pulberea pământului.

Curajoşii lumii se satură de nimicuri.
Ridică stindardul, luptă, mor... .
Noi îi privim înduioşaţi,
şi, de multe ori ne dăm seama că nu noi am luptat,
Noi...am stat.

Milostenie

Prin multele litere am uitat să spun cuvinte.
Prin multele zâmbete am uitat să mă bucur.
Doar dorul acela trecător şi-a amintit ceva şi într-o clipită,
mi-a dat să miros parfumul unui cearceaf lăsat în iesle.
Era atâta căldură...şi aur şi smirnă şi tămâie.

Un cântec trist îmi cântă...
nu...te rog...nu plânge... .
S-a născut Învierea şi tu nu vrei să vibrezi...?
Atâtea cuvinte îmi răsună, dar doar lumina acelui parfum, oricât de greu aş vedea-o...
mă face să ştiu, să simt că ceva contează cu adevărat.

Atâta dragoste... .

Nuanţe

Cerul îndoliat strigă pe cărări înguste fără să-l asculte nimeni.
Departe, pe o altă cărare, un trecător samarinean îşi dă ultima floare rămasă.
În inima mării se scufundă pribegiile furate de la bişniţarii cu gânduri.

E masa goală. Nu am nimic să îţi ofer, dragă oaspete, decât ce mai poţi desluşi din inima asta împrăştiată în cioburi de diverse culori.
Am vrut să caut un smarald din ele...dar poate tu mă vei ajuta, căci greu îmi să văd o altă strălucire decât a unui simplu ciob.
Simplă e şi cărărea aceasta îngustă pe care mă plimb.
Şi aud uneori glasuri.
Şi tânjesc după ruga împreunată cu un cer binecuvântat.

Dragă oaspete, după cum spuneam. Nu am nimic să îţi ofer decât un simplu ciob, o simplă poveste.

Repetiţie

Deseori îmi amintesc.
Deseori îmi curg stropi şi bucurii din fântâna cu trecuturi.
Deseori rup mreaja şi îngrop foamea cu un dans al ielelor fermecătoare.
Deseori te iubesc şi deseori mă iubeşti.

De atâtea ori am vrut să iau mai mult din mine...şi vreau.
De atâtea ori am vrut să înţeleg mai mult din lume...şi... .

Deseori voi veni. Crede.
Deseori am să plâng, dar deseori am să şi râd.
Deseori am să mă ridic. Sperând.

Atât

Ca un nebun...ca un absurd...ca un tăcut... păşesc spre a-ţi atinge măcar urma pasului divin... .
Suntem numai noi şi aerul înfrânt de atâta puritate...suntem numai noi şi vocile sopranelor însingurate...suntem numai noi şi cerul prea albastru.
Ca un desenator îţi memorez fiecare arătare şi îi dau viaţă prin creion. Ca un muzician îţi compun fiecare notă din piept şi fiecare întristare.
Suntem numai noi şi bucuria unei magnolii cu parfum de infinit.
Suntem numai noi şi atât.

Un drum inevitabil

Zumzet şi suspiciuni neştiute se răcoresc pe puntea veche de lemn.
Apa din lume începe să se verse parcă peste podul tăcerilor noastre, şi-o atingem.
Ne scufundăm apoi în lungul vis al alergării spre lumină...s-o cuprindem. Să o salvăm de suspiciunile din noapte, de vânătorii din abis.
Mergând pe drumul acesta de pădure, încercând, căzând şi iar salvând, ne trezim uniţi în aceeaşi putere şi cărarea devine mai curată.
Iar apoi...da...de fapt, ea ne-a salvat pe noi. Lumina.