Neuitare

Oare ce mai rămâne din ziua de azi ce-și varsă clepsidra peste vasul de lut al timpului...?
Oare mai putem respira verdele crud al ierbii și pământul nou al dimineții...?
Am fost tineri și am vrut să prindem toată frenezia lumii în noi, am fost copiii și am zâmbit mereu cu parfum de sărbătoare... .Oare...timpul...s-a schimbat, sau noi nu mai putem vedea cu albirea asta în ochi veșnicia din el?
Oare e normal sau poate e nebun să nu mai ne rupem brațele în îmbrățișări?
Acum, nu mai putem decât să nu uităm povestea. Să nu lăsăm pe nimeni să o schimbe pentru un chilipir...să o udăm în fiecare seara cu lacrimile voinței noastre.
Iar inima...inima să o lăsăm să-și gătească singură, în bătaia luminii, iubirea... .

La fel

Atât de bine s-a impregnat parfumul bucuriei tale pe simplitatea copilăriei mele de acum încât te strâng în brațe și nici un dor nu ne mai desparte, căci dorul e în noi.
Auzi clopotele salcâmilor cum bat și căpătâiul din valea cu tineri cum își sădește coloane în infinit.
Auzi vântul cum stă ore în șir să tragă cu urechea la cuvintele ce ni le spunem de dragul unui 'el' și-o 'ea', de dragul unei iubiri.

Te aud și acum, la fel ca atunci, iubirea mea...și știu și ceața, și frigul, și noaptea și timpul ce nu a trecut.
Atât de bine s-au impregnat tăcerea și felul tău nebun de-a fi pe simplitatea palmelor mele, încât rămân în aceste necuvinte, uimit și recunoscător că...ești!

Amurg

Amurgul tăcerii și al zilei trece ușor prin timpul scurt și neobservat.
Amurgul aruncatelor vise își cere dreptul la stele. Amurgul durerii sau al fericirii mă face să merg pe căi nebune...și nu mai știu cine sunt și cine sunteți.
Oameni dragi sortiți nemuririi, nu lăsați calea spre lumină în amurgul depărtării, nu lăsați soarele din crăpăturile cerului în abisul căderii.
Caut frenetic o cale de ieșire, dar e amurg și nu văd calea și aștept.
Vreau să vii să faci acest amurg o noapte fără întuneric, o noapte frumoasă din timpuri fără margini, în care de veghe stau îngerii și iubirea noastră ce nu trece.
Ah, amurgul...pata ce lipsea din peisajul mării învolburate, iar tu...singura șansă de a încălzi noaptea rece.
Iartă-mă că deși inima-mi bate nebunește, poate mai tare ar merita noaptea aceasta. Aștept ca emoția să oprească timpul în loc, nu ca o iluzie, ci ca un zbor prin visul din amurgul de acum și de mâine... .

Obosiți

Obosiți sunt trecătorii, obosiți sunt copiii, obosiți sunt copacii de la atâta vânt și praful necurat al vorbelor fără cuvânt.
Obosite sunt lumânările din geam și ploaia de ieri ce bate și acum în pragul îndrăgostiților obosiți.
Obosite sunt acordurile triste ce rămân în urma bogățiilor, obosiți sunt obrajii de la atâta încruntare și nezâmbire.
Dormiți...și visați că veți rămâne mereu niște visători cu idealuri bătătorite în palme, cu inimi care ard și pier pentru viață, pentru iubire.
Dormiți. Și treziți-vă mâine, dar mai bine azi, destul de treji pentru a fura curcubeul în regăsirea voastră, destul de treji pentru a rămâne...îndrăgostiți.

Ale noastre

Viață din viața mea îți dau... .Noapte e prin pomii bătuți de inimile îndrăgostite și de flori.
Balsam de vis sunt buzele tale crapate și obosite de atâta stăruință în neantul aprins al ochilor mei.
Plâng...iar lacrimile mele nu sunt destule ca să îmbrățișeze brațele tale atât de mari ce-ți întruchipează dragostea... . Mi-ar fi atât de frig de a-i lăsa vântul să bată singur peste ele, de nu ai sta tu contra lui, a vântului nebun și-a întunericului absurd, de nu m-ai iubi atât de mult.
Se îmbată inimile noastre de la dezmățul petalelor de crin, de la albul slobod al palmelor ce nu se sfiesc să-și dezvăluie degetele goale peste conturul părului tău, al meu... .
Oprește-te timpule! Și chiar de nu te vei opri, am rămas deja în clipa asta, peste ani, în veșnicii... .

Fără sfârșit

Mă gândeam dacă pot descrie în câteva cuvinte ce e dragostea ta. Și nu pot, nu ar fi corect și nu ar fi destul. Să spun că e firul din crăpătura inimii ce mă alimentează cu viață, să spun că e glasul de bucurie ce-mi deschide tiparul literelor cerești... . Să spun că e dimineața din anotimpurile ceasului fără de timp, să spun că e moliciunea și fiorul unui sărut plin de albastru de înger... .
Momentan spun doar că...va urma. E inima cea care...va continua.

Romanță

Tăceți voi scripeți nebuni. Un pian fără acorduri mincinoase își plânge bucuria nerostită.
Și te ascult. Și îți știu fiecare mănunchi și fiecare sudoare ce se prelinge pe trupul tău.
Tăceți voi...și ascultați un zumzet de romanță veche ce nu-și termină cearta până nu a convins că merită să plângi, să râzi, să visezi... .
Pe mine m-a convins că îți știu fiecare mănunchi și coasta ta pe care să o strâng în brațe nu obosesc de dor. Sărută-mă la fel, tu, cel ce îmi știi fiecare mănunchi și fiecare povestire pe care o cântă inima din mine, sau din tine...din noi.

Dans

Apus. Un fior de iasomie, sau tu ... căde-ți în valuri peste rochia pătată cu amintiri. Un zâmbet, o mână și încă una și un fior de iasomie, sau tu... .
Pivire. O pură și pasională întrevedere taie momentul și-l reînvie în jocul copilăresc. Te uiți din nou la bancă și rogi trandafirii să-și sădească rădăcinile pe scena noastră.
Noapte. Cea mai lungă sau cea mai scurtă, cea mai cu aceeași 'noi' sau mereu alții mai liberi pentru un cântec ce nu piere.
Străzi. Nu sunt țipete să astupe șoaptele ce-și caută cărarea în pașii noștri și nici viori să mângâie durerile lumii și ale noastre mai mult ca aceasta.
Tu. Și nici un alt 'tu' care să-mi fure atât de duios și atât pentru totdeaauna...dansul.

Straini...

Nu mai știm sau nu mai vrem să cunoaștem pecetea de pe fața celuilalt. Coborâm privirea în jos spre râsul sau invidia ce ne rod, spre nepăsare... De ce? De ce nu mai putem bucura sau întrista sufletul alături de bătaia dorului celuilalt. Și am devenit orbi și surzi pentru un pământ ce nu își mai crește roadele, pentru un cuvânt ce nu își mai rupe neîmplinirea. Iubire...nu tăcea! Ia-ne inimile și vindecă-le de gangrenă, ia-ne pleopele și sparge-le în mii de tăceri grăitoare pentru un ideal ce nu îl vrem pierdut, pentru tine...dragă Om!