13 decembrie 2010

Peste genele tale, ale mele...


Doar răşina împrăştiată peste tâmpla trecutului,
doar adierea din vântul nebun,
doar tu...
Mai ştiţi drumul şi poate adevărul
din palmele dezvelite de forţa neantului,
sau inimii...?

Doar atunci când iubeşti,
crezi mai mult ca niciodată nu...
şi poate că doar atunci,
ca printr-un transparent văl de gheaţă,
vezi tot adevărul din ochii celulilalt,
şi poate doar atunci vei dărui,
fără a mai cere, fără a mai tăgădui.

Doar atunci când sunt şi eşti,
şi neantul acesta plin de întrebări se sparge la prima atingere,
cumpărăm o clipă din veşnicie pentru noi
şi ne umplem pe urmă de ea,
ca aşa rămânând,
să nu mai curgă decât seva iubirii din ea... .

26 septembrie 2010

Prea puţine cuvinte...


Mă uit...închid ochii
şi te simt.
Adierea timpului, adierea noastră în aer,
o simt, cum simt tăcerea de acum că mă răscoală
şi îmi aminteşte atât de mult,
de tine.

Ştiu...cu toţii murim...
şi ştiu că de fapt, viaţa nu e aici.
Dar...îmi este aşa de dor...şi aş vrea atât de mult.... .

Îţi trimit măcar o floare, spălată în lacrima aceasta ce te îmbrăţişează...
E câmpul umed şi iarba prea verde şi odihnitoare...
Îţi trimit bătaia aceasta năvalnică din piept,
din inima ce te caută să baţi lângă ea...

Of, cerule, eşti atât de albastru...
şi ştiu, şi simt că în tine...o porţi şi pe ea... .

9 septembrie 2010

Toamnă rece


În mijlocul cercului, într-o lumină palidă
şi cu sudoarea trădărilor pe frunte,
îmi întreb ochii...
Oare mai vedeţi?

Un strigăt gol şi palid ca lumina ce mă mângâie, te cheamă...
Oare mă mai vezi?
Mi se pare că te desenez printre crengile de toamnă
şi că ai chipul prea senin pentru ploaia rece
ce se rostogoleşte înfrântă.
Oare stai sau oare alergi...?

Alerg şi eu, cu sudoarea speranţei pe frunte,
şi îmi dau seama în acest timp că de fapt, erai aici.
Toamna din ochii mei te-a pierdut,
sau poate teama din noaptea mea cea grea şi rece.

E o lumină fără seamăn
în acest cer spart sub forma cercului...
şi nu-mi mai este frig!


1 septembrie 2010

De-aş fi


Am stat, am privit şi am tăcut.
Noaptea şi steaua singuratică mi-au amintit cu bucurie
de vântul dureros de dulce al ierbii,
al câmpului cu nori.
Greşesc.
Şi ştiu că neputinţa de a înţelege
e mai mare decât cea mai mică fărâmă de iubire
ce o porţi.
Şi de aceea te rog,
ba nu,
te implor,
să îmi ierţi gândul pierdut în neştiinţă,
pata de dor cusută cu îngâmfare,
şi poate tot răul ce l-am lăsat, undeva,
pe o piatră rece,
îngheţat în suferinţă.

Rugăciunea mea e simplă
şi nu are cuvinte multe şi mature.
Ci, ca un copil, îţi cer doar să mă ierţi
şi să mă laşi să vin la TINE... .


25 august 2010

Ai să rămâi


Multe sunt umbrele cernute,
şi multe sunt striaţiile apăsătoare ale apusului.
Bucuria amintirii din pântecele lacrimei, dragostei,
mă face să te uit aprins în mine,
ca apusul sau ca vântul ars de el.

Tu...
Atât de tandru şi poate atât de mult,
atât de Tot... .
Striaţiile urmelor de pe pământ,
îmi amintesc ca cerul e aşa aproape.
Că tu cu mine eşti,
şi infinitul, sărutul.


14 august 2010

Fiecare îşi alege biletul


1, 2, 3...Acţiune!
Trageţi cortina, pregătiţi aplauzele
şi râsul gălăgios, pardon, sonor.
Şi haideţi, lacrimile crocodilizate,
pardon, nevinovate,
căci începe... .

Cortina, vă rog,
drama, melodrama, comedia,
ce-o fi...Haideţi!
Nu vedeţi că lumea însetată de bârfe şi nimicuri ne aşteaptă,
pardon, artă adevărată.
Mai mult zâmbet, mai multă fervoare...
Haideţi...!
Doar trebuie să le arătăm ce-i aia realitate,
pardon, falsitate.

13 august 2010

Lebăda


Pe lacul aprins de flăcările apusului
şi pe umbrele nopţii ce stă să cadă,
unduirea ariplilor ei se linişteşte.
Cu graţie, îşi caută oglindirea în apa netulburată,
în privirea albă, precum lumina din trup.


Pianul îi cântă mereu,
iar ea profită de iubirea lui
şi îşi mai apleacă o dată,
roşind parcă,
privirea în jos.

Ştie că s-a născut să fie iubită
şi să iubească.
Cu delicateţe şi simplitate,
îşi mai priveşte oglindirea...


6 august 2010

Un drum




Poate că mă vezi, şi te văd şi tăcem.
Drumul pământului ne-a atras timp şi contratimp
să fim împreună, să ne vedem şi să vorbim fără cuvinte.
Iubeşti felul petalelor în bătaia vântului,
şi poate că nu iubeşti falsitatea, sufocarea,
nelibertatea...
Iubeşti să fii tu însuţi şi eu să fiu aşa cum sunt,
să ne luăm de mână aşa cum suntem şi să zâmbim,
ca nişte copii, ca în prima zi.

Poate că drumul pământului a vrut să ne facă un tot,
poate că drumul iubirii.
Iubesc zâmbetul tău, acum că vei citi
şi te vei gândi poate... .

30 iulie 2010

Aşa cum vrei


Nu-mi pare rău,
prosteşte-mă...,
aşa, ca şi cum am fi nişte copii fără griji,
aşa cum am dansa ca nişte nebuni in ploaie.
Prosteşte-mă cu lacrimile dacă vrei,
aşa, ca o iubită tânără,
sau ca dimineaţa cu soare vărsat pe cearceaful alb.

Prosteşte-mă,
şi iubeşte-mă,
aşa cum inimile au ştiut de la început,
aşa cum iubirile curate se joacă...
aşa cum te iubesc.

Mai contează oare cât timp a trecut?
Cine-i mai numără ridurile atâta vreme cât,
neschimbată rămâne zâmbirea
şi bătaia aceasta din piept,
construită din mii de bucăţi de gheaţă topite toate în braţele tale.

25 iulie 2010

Cineva ştie mai bine


Cu multă greutate,
păşesc, sau cad sau mă ridic.

Nu rămân indiferent la rănile oceanului, omului,
nu mai cred in minciunile zâmbetului, omului.
Cu multă greutate,
te despic durere să te aflu, să te spăl,
şi dragul om să il iubesc.

De ce...?
De ce indiferenta e cea mai grea,
şi dragostea, nu încape acolo unde este?
De ce, dacă avem aceeaşi formă,
ne pierdem fondul divin,
şi rămânem doar nişte ucigători prin vorbe şi prin gând?
De ce am făcut din Dumnezeu un negustor de iertări,
un tăcut la tot ce vrem "noi",
şi nu la ce vrea El...?
Şi totul fără, măcar uneori cu adevărat,
să-L şi iubim...?

Şi totuşi,
în fiecare zi,
e soare!


24 iulie 2010

Ceva despre dragoste


Ascultă...
Nu e nici prea frig, dar totuşi perdelele infinitului bat albe în genele noastre,
şi tremură, parcă de la vânt, sau poate de la emoţia ochilor tăi
străpunşi şi grei.
Ascultă,
timpul nostru cum bate in neant,
aparent fără rost, aparent fără drum,
Dar...ascultă...câtă delicateţe îşi poartă în mustrări.

Tot ce e mai frumos si mai neştiut,
mai tandru şi mai nebănuit,
tot ce eşti şi tot ce sunt,
ascultă...
Şi spune-mi mâine,
nu-i aşa, că e frumoasă...?
Da.

17 iulie 2010

Deschis


Răscumpărând, căzând şi iar răscumpărând.
Plătim cu fiecare timp şi fiecare adiere,
un aer cu nu l-am respirat, un testament ce nu l-am însemnat.
Trec ele, gândurile, şi ei oamenii...şi noi, tăcuţii vorbitori.
Plătim atât de adânc, fiecare neatingere, fiecare pată de noroi uitată,
fiecare năucire.
Orgoliul, eu-l sau blamarea, şi timpul ăsta prea neajuns,
minciunea, gura sau nerăbdarea, şi adevărul ăsta prea spinos...
Cine se aruncă?
Licităm răscumpărarea, aruncăm mreaja iubirii şi vom vedea
la sfârşit,
câţi au mai rămaşi prinşi în plasa asta atât de strâmtă,
şi totuşi...atât, atât de primitoare.

16 iulie 2010

Dor


Abandonul nopţilor.
Abandonul calelor şi albului nepătat din chipul lor.
Dor.
Şi tu şi toţi ceilalţi cântareţi cu toate viorile lor plânse.
Prea multă iubire oare?
Prea mult dor...iar străinul din mine vrea gustul din începuturi.
Să te sorb, să te beau ca pe un izvor în mijlocul nisipului.
Să fii iluzia mea...să fiu libertatea poate.
Of, prea mult dor.
O risipă sau un nod câştigat în vârtejul acestor nopţi cu abandon...?
De veghe rămâne farul, iar depărtarea rămâne sufocată de lumina lui.

13 iulie 2010

Pregătiri


Din pâlcuri de iasomie, te culeg strop cu strop
şi zâmbesc la fiecare împiedicare a ta,
ce mi se rostogoleşte pe buze, pe părul ce te caută.
Bucurie...
Zumzetul lanului bătut de înfrângerea durerii
se apleacă graţios spre cerul cu pete albe şi îi mulţumeşte,
că tu exişti...că tu minunat şi simplu eşti.
Te cânt şi acum...bucuria mea dragă!
Şi visul te visează ca într-un anotimp vopsit
cu trupul florilor jertfite în altarul inimii.
Hai, aerul e gata...şi noaptea sau dimineaţa
sunt cu noi. Iar noi...povestea să o povestim
pe acelaşi cer al nostru...vrei un indiciu...ştii tu...bucuria.

18 iunie 2010

Răspunsul


Din formă în formă, remodelez un pământ fără răspuns.
Timpul îi caută răspunsul în apa şi fluturii ce-l roagă să nu plângă...
Dar omul îl calcă şi-l aruncă din nou în aceeaşi uitare.
Pământul, sufletul, se roagă să fie iertat şi poate mai mult iubit.

Drumul e nesătul să înghită atâtea rămăşiţe ale gândurilor, omului...
Răspunsul la tot aerul ce mă îmbată şi mă fericeşte,
nu îl cunosc.
Memoriile păsărilor rămân scrise pe cer cu litere de zbor.
Eu rămân pe un pământ şi un aer ce mă îmbată,
iar pe tine te ridic spre cerul prea înalt şi prea albastru.
Ştiu, ai să mă cauţi.
Şi ştiu, ai să cobori într-o zi, pe care eu nu o ştiu,
şi ai să mă iei cu tine.

20 aprilie 2010

Parfum


Aleea cu doruri.
Cu parfum uitat din alte timpuri,
cu tăceri.
Zborul întrepătruns al tainelor noastre se înalţă,
şi parcă furăm timpul pentru veci.
Doar o dragoste...un adevăr,
ar fi putut să atingă aceste note ce ne cutremură,
ne omoară cu duioşia lor,
ca să ne învie iar în parfumul de la început.
Îţi mulţumesc...!

27 martie 2010

Tu nu cazi


Sufletul dansează.
Şi tu...gingaşa, puternica mea floare de tei,
mă trezeşti cu iubirea şi cu mirosul tău de a fi.
Atâtea secole de pribegie s-ar pierde neştiute în această clipă cu salcâmi.
Şi tei, şi noi.
De-ai ştii...şi da...tu ştii, iar bucuria devine deplină în împletirea de vals,
alei de salcâmi, tei
Şi noi.
Un imn spunea că ea...dragostea,
niciodată nu cade...!
Şi tu...gingaşa mea floare de tei,
acoperământul nopţilor cu ţurţuri reci,
prietenul ce nu-şi vinde îmbrăţişările,
Rămâi...!

23 martie 2010

Vrem mai multă...iubire


Compasiune pentru fiecare alamă ce străbate aerul,
pentru fiecare om şi dor,
pentru fiecare neştiinţă.
Pribegia lumii în nimicuri nimicitoare,
îmi inspiră o mare compasiune şi o milă,
şi o dorinţă.
Să schimb măcar un bulb de noroi în bulb de floare de cireş.
Să tai măcar un ramure uscat, un vis nevisat.
Trăirile amalgame si sângele ce îmi străbate haotic cu oboseală şi energie
venele ascunse ale cugetării,
mă fac să adorm, dar să mă trezesc apoi,
cu un praf din esenţă de îngeri, de sfinţi
şi de tăcere.

14 martie 2010

Zborul înapoi


Cu timpul, nu mai avem timp
Rămânem muţi, rămânem fără gloria zilelor cu viori.
Cu timpul, uităm.
Doar zumzetul salciei plecate ne mai aminteşte în vreo staţie,
că plecaţi suntem...spre apă şi pământ.

Cu timpul, nu mai suntem copii.
Înţelepciunea spinului maturităţii
se roteşte atât de tare în noi,
încât, duioşia zilelor cu lut, se usucă printre atâţia spini vecini... .

Cândva, cu timpul, te voi căuta,
Fiorule...Iubireo...!
Chiar azi şi poate chiar şi mâine.
Diamantele nu strălucesc doar un timp.

3 martie 2010

Alt dans


Pasiune spartă, la fel ca floarea roşie, voluptoasă,
de trandafir.
Fără reguli îţi scriu
şi fără reguli te iubesc.
Nori şi pasiune.
Robia zilelor de vânt, ploaie şi balet
se resimte pe urmele feţei obosite de atâta iubit.
Nebunie şi pasiune.
Nebunia mâinilor de bărbat şi femeie
se înfruntă într-un război de pace şi de artă.
Şi dansul nu se termină.

21 februarie 2010

Poveşti cu îngeri şi cu tine


Toate poveştile încep.
Noi începem azi, la fel ca în fiecare drum,
cu povestea micului prinţ în gând
şi cu străzile nemuririi pe vise.

Cântă-mi cântecul de leagăn
şi spune-mi povestea iară.
Văpăile de îngeri îmi ard pieptul,
atunci când vocea ta,
asemenea lor, îmi rup şoaptele şi înălţările
spre Iubire... .

"Tu nu ai să mori niciodată"...
şi nici povestea.
V-am zidit în mine,
iar semnul chipului tău stă cioplit pe inimă.
Veşnicia.

10 februarie 2010

Gând simplu şi nebun


Judecăţile, nejudecăţile. Iartă-mi-le!
Un gând cu miros de bucurie mă face să-ţi spun,
în ciuda timpului nebun,
că zâmbesc.

Greutatea zilei de ieri şi tăria celei de azi,
mai bine zis,
darul simplităţii,
mă face să te preţuiesc acum,
aşa, ca într-un gând nebun,
ce trimte doi îndrăgostiţi în neant,
fără temeri şi fără bani. Doar cu iubire.

Mereu am vrut amândoi să nu ne lăsăm furaţi de idoli.
Să ne luăm de aripi acum,
a sosit timpul să culegem seninătăţile din ceruri.
E timpul grăbit,
şi chitarele stau arcuite în mâinile celor cu viaţă.
Dragă...te-ai ştii cât îmi eşti de drag!

19 ianuarie 2010

Scrum

Trâmbiţele şterse ale pietrelor
lovesc fără de milă în ziua şi noaptea unei plecăciuni,
în cărarea obositelor lacrimi,
în durerea obositului scrum din ochi, din varul de pe gânduri.

Loviţi-mă...! Şi dacă vreţi, luaţi şi ultima părere, şi ultima cămaşă,
şi ultima suflare... .
Cineva, cu puritate eternă şi fără scrum, a iertat şi a iubit.
Şi atât.
Atunci, la fel fă, obositule suflet,
şi ia-ţi crucea în tăcere,
şi umblă cu patul smereniei pe drum.

4 ianuarie 2010

Ceva mai vechi...prin 2006


Un soare ce mă înţelege
îşi curbă blândeţile prin coloane verzi,
să mă ajungă.
Am trecut peste episodul cu rouă
şi am ajuns la apus.
E un apus simplu.
Fără văruieli şi dureroase focuri.

Te chem înapoi, dar îţi este imposibil
să mă auzi.
Eşti doar tu şi singurătatea-ţi ce te doare.

Aş vrea să-mi curg şi eu blândeţile
spre tine,
(aşa, ca un apus simplu)
şi să te sufoc cu palmele-mi curbate
ce nu pot deveni drepte fără tine.

Iartă-mă,
te iert
şi iar te chem.
Sunt doar un mic sobor de fluturi ce vor muri-n curând,
dar crede-mă,
am să te iubesc chiar şi atunci
când nu-ţi voi rămâne decât
un gând - sfios şi simplu de la început.
Un fel de lacrimă plângând
pe trupul tău deja cernut.

Şi iar te chem.