Scrum

Trâmbiţele şterse ale pietrelor
lovesc fără de milă în ziua şi noaptea unei plecăciuni,
în cărarea obositelor lacrimi,
în durerea obositului scrum din ochi, din varul de pe gânduri.

Loviţi-mă...! Şi dacă vreţi, luaţi şi ultima părere, şi ultima cămaşă,
şi ultima suflare... .
Cineva, cu puritate eternă şi fără scrum, a iertat şi a iubit.
Şi atât.
Atunci, la fel fă, obositule suflet,
şi ia-ţi crucea în tăcere,
şi umblă cu patul smereniei pe drum.

Ceva mai vechi...prin 2006

Un soare ce mă înţelege
îşi curbă blândeţile prin coloane verzi,
să mă ajungă.
Am trecut peste episodul cu rouă
şi am ajuns la apus.
E un apus simplu.
Fără văruieli şi dureroase focuri.

Te chem înapoi, dar îţi este imposibil
să mă auzi.
Eşti doar tu şi singurătatea-ţi ce te doare.

Aş vrea să-mi curg şi eu blândeţile
spre tine,
(aşa, ca un apus simplu)
şi să te sufoc cu palmele-mi curbate
ce nu pot deveni drepte fără tine.

Iartă-mă,
te iert
şi iar te chem.
Sunt doar un mic sobor de fluturi ce vor muri-n curând,
dar crede-mă,
am să te iubesc chiar şi atunci
când nu-ţi voi rămâne decât
un gând - sfios şi simplu de la început.
Un fel de lacrimă plângând
pe trupul tău deja cernut.

Şi iar te chem.