30 iulie 2010

Aşa cum vrei


Nu-mi pare rău,
prosteşte-mă...,
aşa, ca şi cum am fi nişte copii fără griji,
aşa cum am dansa ca nişte nebuni in ploaie.
Prosteşte-mă cu lacrimile dacă vrei,
aşa, ca o iubită tânără,
sau ca dimineaţa cu soare vărsat pe cearceaful alb.

Prosteşte-mă,
şi iubeşte-mă,
aşa cum inimile au ştiut de la început,
aşa cum iubirile curate se joacă...
aşa cum te iubesc.

Mai contează oare cât timp a trecut?
Cine-i mai numără ridurile atâta vreme cât,
neschimbată rămâne zâmbirea
şi bătaia aceasta din piept,
construită din mii de bucăţi de gheaţă topite toate în braţele tale.

25 iulie 2010

Cineva ştie mai bine


Cu multă greutate,
păşesc, sau cad sau mă ridic.

Nu rămân indiferent la rănile oceanului, omului,
nu mai cred in minciunile zâmbetului, omului.
Cu multă greutate,
te despic durere să te aflu, să te spăl,
şi dragul om să il iubesc.

De ce...?
De ce indiferenta e cea mai grea,
şi dragostea, nu încape acolo unde este?
De ce, dacă avem aceeaşi formă,
ne pierdem fondul divin,
şi rămânem doar nişte ucigători prin vorbe şi prin gând?
De ce am făcut din Dumnezeu un negustor de iertări,
un tăcut la tot ce vrem "noi",
şi nu la ce vrea El...?
Şi totul fără, măcar uneori cu adevărat,
să-L şi iubim...?

Şi totuşi,
în fiecare zi,
e soare!


24 iulie 2010

Ceva despre dragoste


Ascultă...
Nu e nici prea frig, dar totuşi perdelele infinitului bat albe în genele noastre,
şi tremură, parcă de la vânt, sau poate de la emoţia ochilor tăi
străpunşi şi grei.
Ascultă,
timpul nostru cum bate in neant,
aparent fără rost, aparent fără drum,
Dar...ascultă...câtă delicateţe îşi poartă în mustrări.

Tot ce e mai frumos si mai neştiut,
mai tandru şi mai nebănuit,
tot ce eşti şi tot ce sunt,
ascultă...
Şi spune-mi mâine,
nu-i aşa, că e frumoasă...?
Da.

17 iulie 2010

Deschis


Răscumpărând, căzând şi iar răscumpărând.
Plătim cu fiecare timp şi fiecare adiere,
un aer cu nu l-am respirat, un testament ce nu l-am însemnat.
Trec ele, gândurile, şi ei oamenii...şi noi, tăcuţii vorbitori.
Plătim atât de adânc, fiecare neatingere, fiecare pată de noroi uitată,
fiecare năucire.
Orgoliul, eu-l sau blamarea, şi timpul ăsta prea neajuns,
minciunea, gura sau nerăbdarea, şi adevărul ăsta prea spinos...
Cine se aruncă?
Licităm răscumpărarea, aruncăm mreaja iubirii şi vom vedea
la sfârşit,
câţi au mai rămaşi prinşi în plasa asta atât de strâmtă,
şi totuşi...atât, atât de primitoare.

16 iulie 2010

Dor


Abandonul nopţilor.
Abandonul calelor şi albului nepătat din chipul lor.
Dor.
Şi tu şi toţi ceilalţi cântareţi cu toate viorile lor plânse.
Prea multă iubire oare?
Prea mult dor...iar străinul din mine vrea gustul din începuturi.
Să te sorb, să te beau ca pe un izvor în mijlocul nisipului.
Să fii iluzia mea...să fiu libertatea poate.
Of, prea mult dor.
O risipă sau un nod câştigat în vârtejul acestor nopţi cu abandon...?
De veghe rămâne farul, iar depărtarea rămâne sufocată de lumina lui.

13 iulie 2010

Pregătiri


Din pâlcuri de iasomie, te culeg strop cu strop
şi zâmbesc la fiecare împiedicare a ta,
ce mi se rostogoleşte pe buze, pe părul ce te caută.
Bucurie...
Zumzetul lanului bătut de înfrângerea durerii
se apleacă graţios spre cerul cu pete albe şi îi mulţumeşte,
că tu exişti...că tu minunat şi simplu eşti.
Te cânt şi acum...bucuria mea dragă!
Şi visul te visează ca într-un anotimp vopsit
cu trupul florilor jertfite în altarul inimii.
Hai, aerul e gata...şi noaptea sau dimineaţa
sunt cu noi. Iar noi...povestea să o povestim
pe acelaşi cer al nostru...vrei un indiciu...ştii tu...bucuria.