Prea puţine cuvinte...

Mă uit...închid ochii

şi te simt.
Adierea timpului, adierea noastră în aer,

o simt, cum simt tăcerea de acum că mă răscoală

şi îmi aminteşte atât de mult,

de tine.

Ştiu...cu toţii murim...

şi ştiu că de fapt, viaţa nu e aici.

Dar...îmi este aşa de dor...şi aş vrea atât de mult.... .

Îţi trimit măcar o floare, spălată în lacrima aceasta ce te îmbrăţişează...

E câmpul umed şi iarba prea verde şi odihnitoare...

Îţi trimit bătaia aceasta năvalnică din piept,

din inima ce te caută să baţi lângă ea...

Of, cerule, eşti atât de albastru...

şi ştiu, şi simt că în tine...o porţi şi pe ea... .

Toamnă rece

În mijlocul cercului, într-o lumină palidă

şi cu sudoarea trădărilor pe frunte,

îmi întreb ochii...

Oare mai vedeţi?

Un strigăt gol şi palid ca lumina ce mă mângâie, te cheamă...

Oare mă mai vezi?

Mi se pare că te desenez printre crengile de toamnă

şi că ai chipul prea senin pentru ploaia rece

ce se rostogoleşte înfrântă.

Oare stai sau oare alergi...?

Alerg şi eu, cu sudoarea speranţei pe frunte,

şi îmi dau seama în acest timp că de fapt, erai aici.

Toamna din ochii mei te-a pierdut,

sau poate teama din noaptea mea cea grea şi rece.

E o lumină fără seamăn

în acest cer spart sub forma cercului...

şi nu-mi mai este frig!

De-aş fi

Am stat, am privit şi am tăcut.

Noaptea şi steaua singuratică mi-au amintit cu bucurie

de vântul dureros de dulce al ierbii,

al câmpului cu nori.

Greşesc.

Şi ştiu că neputinţa de a înţelege

e mai mare decât cea mai mică fărâmă de iubire

ce o porţi.

Şi de aceea te rog,

ba nu,

te implor,

să îmi ierţi gândul pierdut în neştiinţă,

pata de dor cusută cu îngâmfare,

şi poate tot răul ce l-am lăsat, undeva,

pe o piatră rece,

îngheţat în suferinţă.

Rugăciunea mea e simplă

şi nu are cuvinte multe şi mature.

Ci, ca un copil, îţi cer doar să mă ierţi

şi să mă laşi să vin la TINE... .