Dune de nisip și vălul de dantelă,
și frigul din marginea pământului,
cu noi agățați în ea.
Nimic nu mai coboară cerul în jos,
și nimic nu mai șterge gândul înecat în amintiri.
Petecul ce stă să se vândă,
e prea scump acum în ochii mei
și prea departe de pașii ce mă mint că nu știu calea.
Oameni, atâția oameni vuiesc,
și atâta dantelă uitată în praful rece al neiubirii...
Iertare, atâta iertare e-n cerul acesta fără prăpastii...
și atâta negură-i în noi,
de plâng și acum ferestrele cu sfinți
și treptele ce i-au urcat în sus.
Fără prea multe metafore
și fără prea multe necuvinte,
mai vinde-ne și azi un petec,
să ne ascundem rușinea îngâmfării.
Mai trimite-ne și azi un cer,
ca acela pe care l-au desenat prietenii Tăi... .
