Poveste

 

Adiere...tacerea melodioasa a cantecului ce imi da fiori calzi

Si apusul grav.

Doar necuvintele mai strapung incet linistea...

Si le las sa intre, si te las sa stai pe umarul meu.

Mai stai...asculta-mi necuvintele si lasa-ma sa ti ascult.

 

Pianul nu canta decat pentru indragostiti,

Si tu nu traiesti decat numai prin mine,

Si eu nu traiesc decat numai prin tine...

Ascultand mereu acelasi pian ce ne canta,

Sau ne leagana pe aripile unui sfant...unui cer sfant.

 

Eu nu vreau sa cred in povesti...

Eu vreau sa le traiesc...sa O traiesc...pe EA...

Povestea mea si a ta.

Mai stai asa, ma asculta-mi inima ce iti spune atatea necuvinte,

Ce iti canta atatea doruri intr-o  singura tacere,

Intr-o singura imbratisare... .

 

 

Cerul...

 

Închide ochii...aprinde stelele,

Cheamă toate cerurile să vină peste lumea noastră,

Și  doar stai aici cu mine, simplu ca o stea,

Intens ca un cer... .

Lumina ta, lumina mea...din ochii îndrăgostiți,

Se unesc...așa că stai lângă mine,

Și lumea va coborî și va urca unde vrem noi,

Și așa vom zbura prin toate cerurile,

Și vom aprinde toate luminile din cale... .

Tu și cu mine,

Două bulburi diferite, dar sădite în aceeași grădină,

Până când, o dată, într-o seară ca aceasta,

Ai rămas lângă mine...

Și am văzut cum toate stelele se aprind pentru tine,

Iar umbrele noasre au rămas întinse...așa, simplu...peste cer.

Tablou lusitan

 

 

 

Tablourile imi stau imprastiate prin odaie,

Si parul meu, involburat si umed,

Cade in falduri inocente peste coapsa ta,

Alba si conturata.

 

Apusul a venit sa continue povestea,

Sa se uneasca atat de armonios cu orasul asta vesnic indragostit,

Cu râul, aerul si casele din alte timpuri,

Si noi doi, pictati si incadrati cu grija

Pe stradutele acestea pe care le indragim,

Si poate...ne indragesc.

 

Suntem doi trubaduri din alte vremuri,

Din acea camera cu lucruri vechi si pretioase,

Cu lampi medievale si lumanari aprinse... .

Tu...cu o carte in mana,

Eu cu o pensula,

Sculptandu-ne si imbratisandu-ne privirea...

Si buzele, soptind...acel vechi si pururi nou cuvant... .

Ramai...

Ramai…asa cum aerul ucigator de bland,

Al inimii ce bate in iubire, traieste in cuibul muzicii inlacrimate.

Ramai, asa cum eu raman pe pielea ta,

Asa cum tu ramai sadit in pamantul inimii…

si intensitatea din ea se transforma,

se naste mereu in visul acestei nopti de iubire, acestei vietii… .

Ramai cu mine…asa cum o mama ii cere copilului sa mai stea o zi,

Asa cum ti-am cerut in noaptea aceea din mai…

Ramai…si iubeste-ma…si lasa-ma sa te iubesc… .

Chiar daca maine poate voi muri…

Azi, am atata viata in mine…atata iubire sa iti dau,

Si o lacrima de iasomie, bucurie.

Poemul din gând

Scriu poeme...în toate gândurile,

În toate mersurile...

îți scriu poemul iubirii...poemul fericirii...al încrederii.

Dumnezeu mi-a arătat că poate mai multe decât omul

poate intui chiar și atunci când are in față cel mai mare miracol.

Mă mir și acum, și mă gândesc la fel ca Stănescu...

ce bine că ești, ce mirare că sunt...

 și imi tresaltă inima de bucuria...că te-am primit.

Uită-te și tu la seara asta.

La cerul ăsta... .

Uită-te înapoi...la toate momentele de aur,

 primite fără nici un ban..

Doar cu o rugăciune sinceră o dată...și poate și aceea pe jumătate.

Îti scriu atâtea poeme dragostea mea...

și dansăm atâtea dansuri...

Și făurim atâtea imbrățișări,

atâtea necuvinte de  cer.

Tu...mi-ai făcut sufletul cel mai fericit... .

Știi...mi-ai dăruit atâtea flori, dar poate nici una nu se compară

Cu momentul simplu și pur al dimineții când deschid ochii și te văd... .

Știi...ți-aș spune atâtea...și  nu dintr-un romantism al cuvinetelor,

Ci dintr-o inimă înnodată,

în mii de sentimente de gingăsie, iubire și extaz... .

Poate tocmai de aceea,

 mai bine las doar privirea să îți șoptească ,

încă și încă o dată...

Ca tu esti DRAGOStea mea... .

Rămâi în lumină

Ne pierdem și ne găsim...
Plângem și zâmbim,
Trecem și rămânem... .
O lume mare,
câteodată străină,
câteodată caldă...
dar, în care, te-am găsit... .


Umblai desculț pe treptele dimineții,
și m-ai găsit,
sau te-am găsit...
sau ce mai contează cine... .
Și am început să zâmbim mai mult,
încât Universul se cocoloșea tot în inimile noastre,
și ne zâmbea...așa cum tu, iubirea mea,
îmi zâmbești și acum,
încât toată inima mi se strânge în Universul acesta,
formând o imbrățișare atât de mare,
încât ne va ajunge o viață...și mai mult.


Rămăi...iubirea mea...,
sincera, delicata și duioasa mea rază de lumină...
Rămâi în ea...!

Îmbrășișare

Soare.
Suflet și tremurul lin al draperiei.
Alerg, neobosit, nevăzut, prin ceața bucuroasă a dimineții.
E cald în brațele tale, e atât de cald precum
e în soarele din toamna asta târzie,
precum e în brațele mamei ce-și adoarme copilul,
și e mult dor în pleoapele mele.


Mai rămâi așa cu mine, noi doi,
simpli, în universul mare.
Mai rămâi azi și alină-mi dorul,
și hai să retrăim visarea,
copilăria.
Să fim mici,
mai mici decât lumea asta mare
și decât crestele ei îndurerate.


Mai rămâi așa, în brațele mele,
și eu pierdut și găsit în ale tale,
suflete nebune ce nu se tem să rămână
internate în spitalul iubirii lor.


Mai rămâi...puțin.

Despre jumatati

Impart chipul in jumatate,
impart culorile in jumatate,
alb, negru...
Impart timpul in jumatate,
si sufletul.
El sta si plange pentru lumea injumatatita de rautati,
sta si rade pentru iubirea ce a mai ramas,
pentru ca te vede.

Umbra si lumina,
bine si rau,
neghina si rod
dezbinari si impacari.
Lumea le-a gustat pe toate,
iar Cerul a ramas injumatatit parca de atata nehotarare,
de atatia neautentici,
de atata falsitate.

Vrem Totul sau nimic,
Te vrem Pe tine Doamne,
sau vrem doar niste masti prafuite
din piesa "Prefacatorie"...?
Raspunsul stim, e in noi,
e in ''Tinele" din noi,
dar vezi minciuna asta,
ca am fi cineva,
ca o putere am avea.
Si ne-am umplut de prejudecati,
cersatori ai unei lumi ce ne vrea universali,
pierzand amprenta adevaratei omenii,
pierzand amprenta Ta.

Intr-o parte sta orgoliul,
intr-o parte aplecarea...
Mai ramane lupta...Da.

Faramitele linistii

Faramitele linistii,
facliile acestea ce se imprastie fara directie
sa ne impresoare,
bucuria nepamanteasca din strangerea mainii,
si muzica.

Pasesc incet, trec peste usa plina de inghesuiti,
doar pentru a mai simti o data,
faramita aceasta...linistea din privdorul luminii,
din apusul rautatii.

Cat de mult ador...
sa stam asa, in neant...
cu pasarile doar, cu mainile duios adormite una peste alta,
cu ochii intrepatrunsi de iubirea din ei doar,
de bucuria ca te am asa cum esti,
ca ma ai asa cum sunt... .

Faramitele linistii...
ce valoare si ce oglindire tainica a ceea ce e adevarat...,
nici un cuvant nu v-ar putea cumpara!

Oglindire

Meleagurile albastre, cu cerul oglindit în ele,
mă cheamă spre tine,
mă cheamă și nu mă lasă să plâng
și nici măcar să tac.


Te văd din depărtare,
și chipul oglindit pe luna cea adâncă,
și brațul tău înalt, duios,
le văd pe toate...
și te simt.


De-aș putea...
să alerg mai tare, să te cuprind,
peste gene o lacrimă să îți aprind
și să ți-o sting apoi cu sărutarea
din apa aceasta de pe meleagurile albastre... .


Mai vino o dată,
și mai vin... .

A ta şi a mea

Aş vrea să repetăm la nesfârşit povestea...
să îmbinăm fără oboseală ce ne-a alunecat în inimi,
din cerul ăsta aşa de plin...,
ce ne-a alunecat pe veci şi avem acum atât de clar.


Să ne umplem  iar de amintiri,
şi să ne golim apoi, doar pentru a pune din nou
un rămăşag prea viu pentru a muri ca şi garanţie,
doar pentru a iubi.


Tinereţea, doar tu, doar eu,
şi doar noi...
Tabloul în care rămânem aşa cum suntem,
două culori diferite, care se întâlnesc în cromatica minunii dumnezeieşti,
formând apoi o poveste nouă,
tabloul cu povestea... .

Natură sălbatică

Pădurea sălbatică,
urletul stins al curcubeului,
tăcerea ierbii,
și eu, și tu.

Pe banca din copacul sălbatic,
șuieră mii de voci înăbușite,
ale frunzelor, ale tulpinelor fără aripi.
Fluturii își mai împrumută zborul,
sacrificați rămânând apoi pentru o clipă de nemurire în armonie.

Și eu, și tu,
înrobiți de liniștea de pe această bancă,
căutăm pe cerul acesta sălbatic ce ne-a mai rămas,
adică eu ție...
și tu mie,
și El nouă... .
Uniți apoi în gând,
și rememorând pașii spre calea din pădure,
ne întoarcem spre drumul luminii,
căzând uneori în întuneric,
și apoi iar în lumină... .

Și...

Dune de nisip și vălul de dantelă,
și frigul din marginea pământului,
cu noi agățați în ea.
Nimic nu mai coboară cerul în jos,
și nimic nu mai șterge gândul înecat în amintiri.

Petecul ce stă să se vândă,
e prea scump acum în ochii mei
și prea departe de pașii ce mă mint că nu știu calea.

Oameni, atâția oameni vuiesc,
și atâta dantelă uitată în praful rece al neiubirii...
Iertare, atâta iertare e-n cerul acesta fără prăpastii...
și atâta negură-i în noi,
de plâng și acum ferestrele cu sfinți
și treptele ce i-au urcat în sus.

Fără prea multe metafore
și fără prea multe necuvinte,
mai vinde-ne și azi un petec,
să ne ascundem rușinea îngâmfării.
Mai trimite-ne și azi un cer,
ca acela pe care l-au desenat prietenii Tăi... .

Peste genele tale, ale mele...

Doar răşina împrăştiată peste tâmpla trecutului,

doar adierea din vântul nebun,

doar tu...

Mai ştiţi drumul şi poate adevărul

din palmele dezvelite de forţa neantului,

sau inimii...?

Doar atunci când iubeşti,

crezi mai mult ca niciodată nu...

şi poate că doar atunci,

ca printr-un transparent văl de gheaţă,

vezi tot adevărul din ochii celulilalt,

şi poate doar atunci vei dărui,

fără a mai cere, fără a mai tăgădui.

Doar atunci când sunt şi eşti,

şi neantul acesta plin de întrebări se sparge la prima atingere,

cumpărăm o clipă din veşnicie pentru noi

şi ne umplem pe urmă de ea,

ca aşa rămânând,

să nu mai curgă decât seva iubirii din ea... .

Prea puţine cuvinte...

Mă uit...închid ochii

şi te simt.
Adierea timpului, adierea noastră în aer,

o simt, cum simt tăcerea de acum că mă răscoală

şi îmi aminteşte atât de mult,

de tine.

Ştiu...cu toţii murim...

şi ştiu că de fapt, viaţa nu e aici.

Dar...îmi este aşa de dor...şi aş vrea atât de mult.... .

Îţi trimit măcar o floare, spălată în lacrima aceasta ce te îmbrăţişează...

E câmpul umed şi iarba prea verde şi odihnitoare...

Îţi trimit bătaia aceasta năvalnică din piept,

din inima ce te caută să baţi lângă ea...

Of, cerule, eşti atât de albastru...

şi ştiu, şi simt că în tine...o porţi şi pe ea... .

Toamnă rece

În mijlocul cercului, într-o lumină palidă

şi cu sudoarea trădărilor pe frunte,

îmi întreb ochii...

Oare mai vedeţi?

Un strigăt gol şi palid ca lumina ce mă mângâie, te cheamă...

Oare mă mai vezi?

Mi se pare că te desenez printre crengile de toamnă

şi că ai chipul prea senin pentru ploaia rece

ce se rostogoleşte înfrântă.

Oare stai sau oare alergi...?

Alerg şi eu, cu sudoarea speranţei pe frunte,

şi îmi dau seama în acest timp că de fapt, erai aici.

Toamna din ochii mei te-a pierdut,

sau poate teama din noaptea mea cea grea şi rece.

E o lumină fără seamăn

în acest cer spart sub forma cercului...

şi nu-mi mai este frig!

De-aş fi

Am stat, am privit şi am tăcut.

Noaptea şi steaua singuratică mi-au amintit cu bucurie

de vântul dureros de dulce al ierbii,

al câmpului cu nori.

Greşesc.

Şi ştiu că neputinţa de a înţelege

e mai mare decât cea mai mică fărâmă de iubire

ce o porţi.

Şi de aceea te rog,

ba nu,

te implor,

să îmi ierţi gândul pierdut în neştiinţă,

pata de dor cusută cu îngâmfare,

şi poate tot răul ce l-am lăsat, undeva,

pe o piatră rece,

îngheţat în suferinţă.

Rugăciunea mea e simplă

şi nu are cuvinte multe şi mature.

Ci, ca un copil, îţi cer doar să mă ierţi

şi să mă laşi să vin la TINE... .

Ai să rămâi

Multe sunt umbrele cernute,

şi multe sunt striaţiile apăsătoare ale apusului.

Bucuria amintirii din pântecele lacrimei, dragostei,

mă face să te uit aprins în mine,

ca apusul sau ca vântul ars de el.

Tu...

Atât de tandru şi poate atât de mult,

atât de Tot... .

Striaţiile urmelor de pe pământ,

îmi amintesc ca cerul e aşa aproape.

Că tu cu mine eşti,

şi infinitul, sărutul.

Fiecare îşi alege biletul

1, 2, 3...Acţiune!

Trageţi cortina, pregătiţi aplauzele
şi râsul gălăgios, pardon, sonor.
Şi haideţi, lacrimile crocodilizate,
pardon, nevinovate,
căci începe... .

Cortina, vă rog,
drama, melodrama, comedia,
ce-o fi...Haideţi!
Nu vedeţi că lumea însetată de bârfe şi nimicuri ne aşteaptă,
pardon, artă adevărată.
Mai mult zâmbet, mai multă fervoare...
Haideţi...!
Doar trebuie să le arătăm ce-i aia realitate,
pardon, falsitate.

Lebăda

Pe lacul aprins de flăcările apusului

şi pe umbrele nopţii ce stă să cadă,
unduirea ariplilor ei se linişteşte.
Cu graţie, îşi caută oglindirea în apa netulburată,
în privirea albă, precum lumina din trup.


Pianul îi cântă mereu,
iar ea profită de iubirea lui
şi îşi mai apleacă o dată,
roşind parcă,
privirea în jos.

Ştie că s-a născut să fie iubită
şi să iubească.
Cu delicateţe şi simplitate,
îşi mai priveşte oglindirea...