Peste genele tale, ale mele...

Doar răşina împrăştiată peste tâmpla trecutului,

doar adierea din vântul nebun,

doar tu...

Mai ştiţi drumul şi poate adevărul

din palmele dezvelite de forţa neantului,

sau inimii...?

Doar atunci când iubeşti,

crezi mai mult ca niciodată nu...

şi poate că doar atunci,

ca printr-un transparent văl de gheaţă,

vezi tot adevărul din ochii celulilalt,

şi poate doar atunci vei dărui,

fără a mai cere, fără a mai tăgădui.

Doar atunci când sunt şi eşti,

şi neantul acesta plin de întrebări se sparge la prima atingere,

cumpărăm o clipă din veşnicie pentru noi

şi ne umplem pe urmă de ea,

ca aşa rămânând,

să nu mai curgă decât seva iubirii din ea... .

Prea puţine cuvinte...

Mă uit...închid ochii

şi te simt.
Adierea timpului, adierea noastră în aer,

o simt, cum simt tăcerea de acum că mă răscoală

şi îmi aminteşte atât de mult,

de tine.

Ştiu...cu toţii murim...

şi ştiu că de fapt, viaţa nu e aici.

Dar...îmi este aşa de dor...şi aş vrea atât de mult.... .

Îţi trimit măcar o floare, spălată în lacrima aceasta ce te îmbrăţişează...

E câmpul umed şi iarba prea verde şi odihnitoare...

Îţi trimit bătaia aceasta năvalnică din piept,

din inima ce te caută să baţi lângă ea...

Of, cerule, eşti atât de albastru...

şi ştiu, şi simt că în tine...o porţi şi pe ea... .

Toamnă rece

În mijlocul cercului, într-o lumină palidă

şi cu sudoarea trădărilor pe frunte,

îmi întreb ochii...

Oare mai vedeţi?

Un strigăt gol şi palid ca lumina ce mă mângâie, te cheamă...

Oare mă mai vezi?

Mi se pare că te desenez printre crengile de toamnă

şi că ai chipul prea senin pentru ploaia rece

ce se rostogoleşte înfrântă.

Oare stai sau oare alergi...?

Alerg şi eu, cu sudoarea speranţei pe frunte,

şi îmi dau seama în acest timp că de fapt, erai aici.

Toamna din ochii mei te-a pierdut,

sau poate teama din noaptea mea cea grea şi rece.

E o lumină fără seamăn

în acest cer spart sub forma cercului...

şi nu-mi mai este frig!

De-aş fi

Am stat, am privit şi am tăcut.

Noaptea şi steaua singuratică mi-au amintit cu bucurie

de vântul dureros de dulce al ierbii,

al câmpului cu nori.

Greşesc.

Şi ştiu că neputinţa de a înţelege

e mai mare decât cea mai mică fărâmă de iubire

ce o porţi.

Şi de aceea te rog,

ba nu,

te implor,

să îmi ierţi gândul pierdut în neştiinţă,

pata de dor cusută cu îngâmfare,

şi poate tot răul ce l-am lăsat, undeva,

pe o piatră rece,

îngheţat în suferinţă.

Rugăciunea mea e simplă

şi nu are cuvinte multe şi mature.

Ci, ca un copil, îţi cer doar să mă ierţi

şi să mă laşi să vin la TINE... .

Ai să rămâi

Multe sunt umbrele cernute,

şi multe sunt striaţiile apăsătoare ale apusului.

Bucuria amintirii din pântecele lacrimei, dragostei,

mă face să te uit aprins în mine,

ca apusul sau ca vântul ars de el.

Tu...

Atât de tandru şi poate atât de mult,

atât de Tot... .

Striaţiile urmelor de pe pământ,

îmi amintesc ca cerul e aşa aproape.

Că tu cu mine eşti,

şi infinitul, sărutul.

Fiecare îşi alege biletul

1, 2, 3...Acţiune!

Trageţi cortina, pregătiţi aplauzele
şi râsul gălăgios, pardon, sonor.
Şi haideţi, lacrimile crocodilizate,
pardon, nevinovate,
căci începe... .

Cortina, vă rog,
drama, melodrama, comedia,
ce-o fi...Haideţi!
Nu vedeţi că lumea însetată de bârfe şi nimicuri ne aşteaptă,
pardon, artă adevărată.
Mai mult zâmbet, mai multă fervoare...
Haideţi...!
Doar trebuie să le arătăm ce-i aia realitate,
pardon, falsitate.

Lebăda

Pe lacul aprins de flăcările apusului

şi pe umbrele nopţii ce stă să cadă,
unduirea ariplilor ei se linişteşte.
Cu graţie, îşi caută oglindirea în apa netulburată,
în privirea albă, precum lumina din trup.


Pianul îi cântă mereu,
iar ea profită de iubirea lui
şi îşi mai apleacă o dată,
roşind parcă,
privirea în jos.

Ştie că s-a născut să fie iubită
şi să iubească.
Cu delicateţe şi simplitate,
îşi mai priveşte oglindirea...