Oglindire

Meleagurile albastre, cu cerul oglindit în ele,
mă cheamă spre tine,
mă cheamă și nu mă lasă să plâng
și nici măcar să tac.


Te văd din depărtare,
și chipul oglindit pe luna cea adâncă,
și brațul tău înalt, duios,
le văd pe toate...
și te simt.


De-aș putea...
să alerg mai tare, să te cuprind,
peste gene o lacrimă să îți aprind
și să ți-o sting apoi cu sărutarea
din apa aceasta de pe meleagurile albastre... .


Mai vino o dată,
și mai vin... .

A ta şi a mea

Aş vrea să repetăm la nesfârşit povestea...
să îmbinăm fără oboseală ce ne-a alunecat în inimi,
din cerul ăsta aşa de plin...,
ce ne-a alunecat pe veci şi avem acum atât de clar.


Să ne umplem  iar de amintiri,
şi să ne golim apoi, doar pentru a pune din nou
un rămăşag prea viu pentru a muri ca şi garanţie,
doar pentru a iubi.


Tinereţea, doar tu, doar eu,
şi doar noi...
Tabloul în care rămânem aşa cum suntem,
două culori diferite, care se întâlnesc în cromatica minunii dumnezeieşti,
formând apoi o poveste nouă,
tabloul cu povestea... .

Natură sălbatică

Pădurea sălbatică,
urletul stins al curcubeului,
tăcerea ierbii,
și eu, și tu.

Pe banca din copacul sălbatic,
șuieră mii de voci înăbușite,
ale frunzelor, ale tulpinelor fără aripi.
Fluturii își mai împrumută zborul,
sacrificați rămânând apoi pentru o clipă de nemurire în armonie.

Și eu, și tu,
înrobiți de liniștea de pe această bancă,
căutăm pe cerul acesta sălbatic ce ne-a mai rămas,
adică eu ție...
și tu mie,
și El nouă... .
Uniți apoi în gând,
și rememorând pașii spre calea din pădure,
ne întoarcem spre drumul luminii,
căzând uneori în întuneric,
și apoi iar în lumină... .

Și...

Dune de nisip și vălul de dantelă,
și frigul din marginea pământului,
cu noi agățați în ea.
Nimic nu mai coboară cerul în jos,
și nimic nu mai șterge gândul înecat în amintiri.

Petecul ce stă să se vândă,
e prea scump acum în ochii mei
și prea departe de pașii ce mă mint că nu știu calea.

Oameni, atâția oameni vuiesc,
și atâta dantelă uitată în praful rece al neiubirii...
Iertare, atâta iertare e-n cerul acesta fără prăpastii...
și atâta negură-i în noi,
de plâng și acum ferestrele cu sfinți
și treptele ce i-au urcat în sus.

Fără prea multe metafore
și fără prea multe necuvinte,
mai vinde-ne și azi un petec,
să ne ascundem rușinea îngâmfării.
Mai trimite-ne și azi un cer,
ca acela pe care l-au desenat prietenii Tăi... .

Peste genele tale, ale mele...

Doar răşina împrăştiată peste tâmpla trecutului,

doar adierea din vântul nebun,

doar tu...

Mai ştiţi drumul şi poate adevărul

din palmele dezvelite de forţa neantului,

sau inimii...?

Doar atunci când iubeşti,

crezi mai mult ca niciodată nu...

şi poate că doar atunci,

ca printr-un transparent văl de gheaţă,

vezi tot adevărul din ochii celulilalt,

şi poate doar atunci vei dărui,

fără a mai cere, fără a mai tăgădui.

Doar atunci când sunt şi eşti,

şi neantul acesta plin de întrebări se sparge la prima atingere,

cumpărăm o clipă din veşnicie pentru noi

şi ne umplem pe urmă de ea,

ca aşa rămânând,

să nu mai curgă decât seva iubirii din ea... .

Prea puţine cuvinte...

Mă uit...închid ochii

şi te simt.
Adierea timpului, adierea noastră în aer,

o simt, cum simt tăcerea de acum că mă răscoală

şi îmi aminteşte atât de mult,

de tine.

Ştiu...cu toţii murim...

şi ştiu că de fapt, viaţa nu e aici.

Dar...îmi este aşa de dor...şi aş vrea atât de mult.... .

Îţi trimit măcar o floare, spălată în lacrima aceasta ce te îmbrăţişează...

E câmpul umed şi iarba prea verde şi odihnitoare...

Îţi trimit bătaia aceasta năvalnică din piept,

din inima ce te caută să baţi lângă ea...

Of, cerule, eşti atât de albastru...

şi ştiu, şi simt că în tine...o porţi şi pe ea... .

Toamnă rece

În mijlocul cercului, într-o lumină palidă

şi cu sudoarea trădărilor pe frunte,

îmi întreb ochii...

Oare mai vedeţi?

Un strigăt gol şi palid ca lumina ce mă mângâie, te cheamă...

Oare mă mai vezi?

Mi se pare că te desenez printre crengile de toamnă

şi că ai chipul prea senin pentru ploaia rece

ce se rostogoleşte înfrântă.

Oare stai sau oare alergi...?

Alerg şi eu, cu sudoarea speranţei pe frunte,

şi îmi dau seama în acest timp că de fapt, erai aici.

Toamna din ochii mei te-a pierdut,

sau poate teama din noaptea mea cea grea şi rece.

E o lumină fără seamăn

în acest cer spart sub forma cercului...

şi nu-mi mai este frig!