Hai să nu mai ştim nimic.
Să ne adâncim în nebunie şi iubire,
în iertare şi în flori.
Sărută-mi ochii închişi şi marea din ei ce-ţi aparţine,
Sărută-mi buzele înfrânte de al tău miros,
Sărută-mi nemurirea şi inima...iubire.
Hai să nu mai promitem nimic.
Să ascultăm doar glasul din scoică,
bătaia din piept,
şi să fugim în locuri fără formă.
Să rupem moartea, să ascultăm şoapta,
să plantăm amintirile cu pământul ce nu cade,
cu iubirea, devenirea... .
Ascultă-mi inima, te rog.
Cântă fericită căci şi-a găsit veşnicia în braţele tale.
Ce pian suav, ce mâini şi ce îmbrăţişare...!
Ascultă-mi inima, te rog...
Plânge fericită, căci singura ei jale, e că
nu poate spăla mai mult cu lacrimi sau îmbrăţişare,
Albul viu şi simplu al palmelor tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu