Mereu

Înainte ca să mă iubeşti,
deja am respirat aerul tău şi duioşia braţelor de acum.
Am ridicat ochii, i-am coborât...am sperat şi m-am înfrânt,
am aşteptat şi am dezertat... .

Înainte ca să mă iubeşti,
ascultam oda veche şi poezia buzelor tale,
trăiam prezenţa şi veşnicia unei bucurii cu praf de dragoste,
unui "amin" fluent şi cald, aşa...ca tine.

Înainte ca să mă iubeşti,
mi-ai dăruit toate florile şi floarea aceea,
ce mi-ai promis că nu va cădea.

Înainte ca să mă iubeşti,
m-ai iubit deja... .

Răspunsul dinlăuntru

Oare ce este mai greu...
să taci sau să vorbeşti?
Atunci când toţi juraţii îşi aruncă verdictul nisipos asupra ta,
oare ce este mai greu...să ierţi, să spui, să sacrifici şi ultima bătaie de inimă rămasă...
să taci?

Dar când nu mai poţi nici măcar să vorbeşti, căci s-au amorţit cuvintele în gheaţa nepăsării.
Dar când nu mai poţi nici măcar să taci...căci tăcerea cere un lut...şi un Duh...?

Amorţit de toate acestea şi de cuibăreala altor lacrimi
oare ce faci...?

Oare să iubeşti...?

Simplă declaraţie

Hai să nu mai ştim nimic.
Să ne adâncim în nebunie şi iubire,
în iertare şi în flori.

Sărută-mi ochii închişi şi marea din ei ce-ţi aparţine,
Sărută-mi buzele înfrânte de al tău miros,
Sărută-mi nemurirea şi inima...iubire.

Hai să nu mai promitem nimic.
Să ascultăm doar glasul din scoică,
bătaia din piept,
şi să fugim în locuri fără formă.

Să rupem moartea, să ascultăm şoapta,
să plantăm amintirile cu pământul ce nu cade,
cu iubirea, devenirea... .

Ascultă-mi inima, te rog.
Cântă fericită căci şi-a găsit veşnicia în braţele tale.
Ce pian suav, ce mâini şi ce îmbrăţişare...!

Ascultă-mi inima, te rog...
Plânge fericită, căci singura ei jale, e că
nu poate spăla mai mult cu lacrimi sau îmbrăţişare,
Albul viu şi simplu al palmelor tale.

Mai multe

Ciudaţii lumii îşi împrăştie momeala.
Păcăliţii lumii o cumpără şi o pun la loc de cinste.
Cele neînsemnate ne rup trupul mai mult decât biciul adevăratelor dureri şi...
stăm.

De cele mai multe ori ne batem în idei,
ne batem în "dreptăţi" şi...
stăm.
Căci dacă nu am sta, cu siguranţă că alta ar fi pulberea pământului.

Curajoşii lumii se satură de nimicuri.
Ridică stindardul, luptă, mor... .
Noi îi privim înduioşaţi,
şi, de multe ori ne dăm seama că nu noi am luptat,
Noi...am stat.

Milostenie

Prin multele litere am uitat să spun cuvinte.
Prin multele zâmbete am uitat să mă bucur.
Doar dorul acela trecător şi-a amintit ceva şi într-o clipită,
mi-a dat să miros parfumul unui cearceaf lăsat în iesle.
Era atâta căldură...şi aur şi smirnă şi tămâie.

Un cântec trist îmi cântă...
nu...te rog...nu plânge... .
S-a născut Învierea şi tu nu vrei să vibrezi...?
Atâtea cuvinte îmi răsună, dar doar lumina acelui parfum, oricât de greu aş vedea-o...
mă face să ştiu, să simt că ceva contează cu adevărat.

Atâta dragoste... .

Nuanţe

Cerul îndoliat strigă pe cărări înguste fără să-l asculte nimeni.
Departe, pe o altă cărare, un trecător samarinean îşi dă ultima floare rămasă.
În inima mării se scufundă pribegiile furate de la bişniţarii cu gânduri.

E masa goală. Nu am nimic să îţi ofer, dragă oaspete, decât ce mai poţi desluşi din inima asta împrăştiată în cioburi de diverse culori.
Am vrut să caut un smarald din ele...dar poate tu mă vei ajuta, căci greu îmi să văd o altă strălucire decât a unui simplu ciob.
Simplă e şi cărărea aceasta îngustă pe care mă plimb.
Şi aud uneori glasuri.
Şi tânjesc după ruga împreunată cu un cer binecuvântat.

Dragă oaspete, după cum spuneam. Nu am nimic să îţi ofer decât un simplu ciob, o simplă poveste.

Repetiţie

Deseori îmi amintesc.
Deseori îmi curg stropi şi bucurii din fântâna cu trecuturi.
Deseori rup mreaja şi îngrop foamea cu un dans al ielelor fermecătoare.
Deseori te iubesc şi deseori mă iubeşti.

De atâtea ori am vrut să iau mai mult din mine...şi vreau.
De atâtea ori am vrut să înţeleg mai mult din lume...şi... .

Deseori voi veni. Crede.
Deseori am să plâng, dar deseori am să şi râd.
Deseori am să mă ridic. Sperând.

Atât

Ca un nebun...ca un absurd...ca un tăcut... păşesc spre a-ţi atinge măcar urma pasului divin... .
Suntem numai noi şi aerul înfrânt de atâta puritate...suntem numai noi şi vocile sopranelor însingurate...suntem numai noi şi cerul prea albastru.
Ca un desenator îţi memorez fiecare arătare şi îi dau viaţă prin creion. Ca un muzician îţi compun fiecare notă din piept şi fiecare întristare.
Suntem numai noi şi bucuria unei magnolii cu parfum de infinit.
Suntem numai noi şi atât.

Un drum inevitabil

Zumzet şi suspiciuni neştiute se răcoresc pe puntea veche de lemn.
Apa din lume începe să se verse parcă peste podul tăcerilor noastre, şi-o atingem.
Ne scufundăm apoi în lungul vis al alergării spre lumină...s-o cuprindem. Să o salvăm de suspiciunile din noapte, de vânătorii din abis.
Mergând pe drumul acesta de pădure, încercând, căzând şi iar salvând, ne trezim uniţi în aceeaşi putere şi cărarea devine mai curată.
Iar apoi...da...de fapt, ea ne-a salvat pe noi. Lumina.

Dorinţă

Ceaţă şi rai.
Pulbere şi rozmarin cu boboci de bucurie. Lupta veşnică dintre binele şi răul din tine, dintre un vultur ameţit de libertate şi un uliu înnegrit de nebunia prăzii.
Somn şi pământ.
Dulcea şi amara părere că nu ai pământ în tine, în ochi şi în praful de pe aripi. Un pământ aspru sau moale îşi păstrează porii să ne absoarbă înapoi. Şi totuşi, unii nu...unii ce poartă pata sfinţeniei pe suflet şi trup, nu se întorc, ei rămân vii, la fel cum viu poţi rămâne... .

Scurtă răzvrătire

Nu...Nu insolentei, lipsei de cer şi a tăcerilor fără înţeles.
Nu falsităţii, copacilor fără rădăcină şi trupului asezonat fără inimă.
Nu constrângerii şi pierderii a tot ce eşti "tu", nu abandonului de adevăr, muzicii fără acorduri şi durerii fără iubire.
Nu problemelor fără cauză, omenirii fără "oameni", educaţiei fără artă.
Nu civilizaţiei rupte de sensul real, străzilor fără îndrăgostiţi şi banilor spălaţi în egoism.
Nu parcurilor mânjite cu mucurile nesimţirii, uitării şi nemulţumirii de părinţi, nu împotmolirilor în plasele mascaţilor.
Nu nesimplităţii izvorâte din avarism, nu lacrimilor neşterse, nu jumătăţilor, nu pierderii fără renaştere.
Nu... .

Ascund

Aş vrea să îmi găsesc cuvintele şi nu pot... . Poate e mai bine aşa.
Încep să ascund oricum nevorbirea în tumultul ameţitor ce aş vrea să îl simţi acum. Să fie al tău, aşa cum a mea este nemurirea ta.
Parcă ştiam că aşa se va întâmpla, parcă mai auzisem undeva acordul acesta limpede de pian şi braţele tale curate curgând fără păreri de rău peste vârtejul alergărilor prin nori.
Ascund şi iubirea. În spatele unor cuvinte ce oricum par fără rost, ascund tot aş vrea să îţi spun de fapt şi nu se găseşte...decât... .
Da. Trebuie să ştii unde.

Nişte lumini

Cutreierând luminile şi atingând ultima formă, te caut, stâpân şi domn peste adâncuri.
Ştii... nimic nu e ca atunci când ne îmbăiem palmele în zăduful florilorul de iasomie, când uniforma pământului se confundă cu a noastră şi verdele viu al ierbii ne renaşte în rouă şi în vis.
Nu obosesc să te tot caut, să te găsesc şi iar să zburăm.
Să ne întoarcem la leagănul de zâmbete, la foişorul cu amintiri. Of, luminile astea, umbre şi decoruri cu noi doi rupţi pe aleile cu frunze.

Mai

Mai vechi sunt gândurile şi mâinile ce te caută să-ţi întoarcă privirea, să ţi-o fure pentru această clipă fără mâine.
Mai ştiu şi acum chipul răsfrânt în gene şi nu uit lacrima din ochiul stâng şi nici soborul de fluturi ce vor muri-ncurând.
Mai vrei să desluşim luna de stele, frunza de crengi, ceaţa de întuneric, frigul de cald şi sărutul de tăcere?...
Mai ştii iubirea din cerul infinit ce aspru îşi apăsa nemărginirea peste noi, sau inima...mai ştii?
Eu...te privesc şi acum în ochi şi ştiu că purtăm şi acum în gene aceeaşi amprentă nebănuită de nimeni, acelaşi început... .

Neuitare

Oare ce mai rămâne din ziua de azi ce-și varsă clepsidra peste vasul de lut al timpului...?
Oare mai putem respira verdele crud al ierbii și pământul nou al dimineții...?
Am fost tineri și am vrut să prindem toată frenezia lumii în noi, am fost copiii și am zâmbit mereu cu parfum de sărbătoare... .Oare...timpul...s-a schimbat, sau noi nu mai putem vedea cu albirea asta în ochi veșnicia din el?
Oare e normal sau poate e nebun să nu mai ne rupem brațele în îmbrățișări?
Acum, nu mai putem decât să nu uităm povestea. Să nu lăsăm pe nimeni să o schimbe pentru un chilipir...să o udăm în fiecare seara cu lacrimile voinței noastre.
Iar inima...inima să o lăsăm să-și gătească singură, în bătaia luminii, iubirea... .

La fel

Atât de bine s-a impregnat parfumul bucuriei tale pe simplitatea copilăriei mele de acum încât te strâng în brațe și nici un dor nu ne mai desparte, căci dorul e în noi.
Auzi clopotele salcâmilor cum bat și căpătâiul din valea cu tineri cum își sădește coloane în infinit.
Auzi vântul cum stă ore în șir să tragă cu urechea la cuvintele ce ni le spunem de dragul unui 'el' și-o 'ea', de dragul unei iubiri.

Te aud și acum, la fel ca atunci, iubirea mea...și știu și ceața, și frigul, și noaptea și timpul ce nu a trecut.
Atât de bine s-au impregnat tăcerea și felul tău nebun de-a fi pe simplitatea palmelor mele, încât rămân în aceste necuvinte, uimit și recunoscător că...ești!

Amurg

Amurgul tăcerii și al zilei trece ușor prin timpul scurt și neobservat.
Amurgul aruncatelor vise își cere dreptul la stele. Amurgul durerii sau al fericirii mă face să merg pe căi nebune...și nu mai știu cine sunt și cine sunteți.
Oameni dragi sortiți nemuririi, nu lăsați calea spre lumină în amurgul depărtării, nu lăsați soarele din crăpăturile cerului în abisul căderii.
Caut frenetic o cale de ieșire, dar e amurg și nu văd calea și aștept.
Vreau să vii să faci acest amurg o noapte fără întuneric, o noapte frumoasă din timpuri fără margini, în care de veghe stau îngerii și iubirea noastră ce nu trece.
Ah, amurgul...pata ce lipsea din peisajul mării învolburate, iar tu...singura șansă de a încălzi noaptea rece.
Iartă-mă că deși inima-mi bate nebunește, poate mai tare ar merita noaptea aceasta. Aștept ca emoția să oprească timpul în loc, nu ca o iluzie, ci ca un zbor prin visul din amurgul de acum și de mâine... .

Obosiți

Obosiți sunt trecătorii, obosiți sunt copiii, obosiți sunt copacii de la atâta vânt și praful necurat al vorbelor fără cuvânt.
Obosite sunt lumânările din geam și ploaia de ieri ce bate și acum în pragul îndrăgostiților obosiți.
Obosite sunt acordurile triste ce rămân în urma bogățiilor, obosiți sunt obrajii de la atâta încruntare și nezâmbire.
Dormiți...și visați că veți rămâne mereu niște visători cu idealuri bătătorite în palme, cu inimi care ard și pier pentru viață, pentru iubire.
Dormiți. Și treziți-vă mâine, dar mai bine azi, destul de treji pentru a fura curcubeul în regăsirea voastră, destul de treji pentru a rămâne...îndrăgostiți.

Ale noastre

Viață din viața mea îți dau... .Noapte e prin pomii bătuți de inimile îndrăgostite și de flori.
Balsam de vis sunt buzele tale crapate și obosite de atâta stăruință în neantul aprins al ochilor mei.
Plâng...iar lacrimile mele nu sunt destule ca să îmbrățișeze brațele tale atât de mari ce-ți întruchipează dragostea... . Mi-ar fi atât de frig de a-i lăsa vântul să bată singur peste ele, de nu ai sta tu contra lui, a vântului nebun și-a întunericului absurd, de nu m-ai iubi atât de mult.
Se îmbată inimile noastre de la dezmățul petalelor de crin, de la albul slobod al palmelor ce nu se sfiesc să-și dezvăluie degetele goale peste conturul părului tău, al meu... .
Oprește-te timpule! Și chiar de nu te vei opri, am rămas deja în clipa asta, peste ani, în veșnicii... .

Fără sfârșit

Mă gândeam dacă pot descrie în câteva cuvinte ce e dragostea ta. Și nu pot, nu ar fi corect și nu ar fi destul. Să spun că e firul din crăpătura inimii ce mă alimentează cu viață, să spun că e glasul de bucurie ce-mi deschide tiparul literelor cerești... . Să spun că e dimineața din anotimpurile ceasului fără de timp, să spun că e moliciunea și fiorul unui sărut plin de albastru de înger... .
Momentan spun doar că...va urma. E inima cea care...va continua.

Romanță

Tăceți voi scripeți nebuni. Un pian fără acorduri mincinoase își plânge bucuria nerostită.
Și te ascult. Și îți știu fiecare mănunchi și fiecare sudoare ce se prelinge pe trupul tău.
Tăceți voi...și ascultați un zumzet de romanță veche ce nu-și termină cearta până nu a convins că merită să plângi, să râzi, să visezi... .
Pe mine m-a convins că îți știu fiecare mănunchi și coasta ta pe care să o strâng în brațe nu obosesc de dor. Sărută-mă la fel, tu, cel ce îmi știi fiecare mănunchi și fiecare povestire pe care o cântă inima din mine, sau din tine...din noi.

Dans

Apus. Un fior de iasomie, sau tu ... căde-ți în valuri peste rochia pătată cu amintiri. Un zâmbet, o mână și încă una și un fior de iasomie, sau tu... .
Pivire. O pură și pasională întrevedere taie momentul și-l reînvie în jocul copilăresc. Te uiți din nou la bancă și rogi trandafirii să-și sădească rădăcinile pe scena noastră.
Noapte. Cea mai lungă sau cea mai scurtă, cea mai cu aceeași 'noi' sau mereu alții mai liberi pentru un cântec ce nu piere.
Străzi. Nu sunt țipete să astupe șoaptele ce-și caută cărarea în pașii noștri și nici viori să mângâie durerile lumii și ale noastre mai mult ca aceasta.
Tu. Și nici un alt 'tu' care să-mi fure atât de duios și atât pentru totdeaauna...dansul.

Straini...

Nu mai știm sau nu mai vrem să cunoaștem pecetea de pe fața celuilalt. Coborâm privirea în jos spre râsul sau invidia ce ne rod, spre nepăsare... De ce? De ce nu mai putem bucura sau întrista sufletul alături de bătaia dorului celuilalt. Și am devenit orbi și surzi pentru un pământ ce nu își mai crește roadele, pentru un cuvânt ce nu își mai rupe neîmplinirea. Iubire...nu tăcea! Ia-ne inimile și vindecă-le de gangrenă, ia-ne pleopele și sparge-le în mii de tăceri grăitoare pentru un ideal ce nu îl vrem pierdut, pentru tine...dragă Om!

Pentru iarbă, pentru vis. Pentru umbră și pământ, pentru tot ce ai rămas...pentru tine. Pentru amintirea unei veșnicii mereu prezente... îți mulțumesc. Și pentru că tăcerea din privire spune atât de mult cuvinte despre urletul șoptit al sufletului, îți spun din nou...te iubesc.