Ascultă...
Nu e nici prea frig, dar totuşi perdelele infinitului bat albe în genele noastre,
şi tremură, parcă de la vânt, sau poate de la emoţia ochilor tăi
străpunşi şi grei.
Ascultă,
timpul nostru cum bate in neant,
aparent fără rost, aparent fără drum,
Dar...ascultă...câtă delicateţe îşi poartă în mustrări.
Tot ce e mai frumos si mai neştiut,
mai tandru şi mai nebănuit,
tot ce eşti şi tot ce sunt,
ascultă...
Şi spune-mi mâine,
nu-i aşa, că e frumoasă...?
Da.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu