Nu-mi pare rău,
prosteşte-mă...,
aşa, ca şi cum am fi nişte copii fără griji,
aşa cum am dansa ca nişte nebuni in ploaie.
Prosteşte-mă cu lacrimile dacă vrei,
aşa, ca o iubită tânără,
sau ca dimineaţa cu soare vărsat pe cearceaful alb.
Prosteşte-mă,
şi iubeşte-mă,
aşa cum inimile au ştiut de la început,
aşa cum iubirile curate se joacă...
aşa cum te iubesc.
Mai contează oare cât timp a trecut?
Cine-i mai numără ridurile atâta vreme cât,
neschimbată rămâne zâmbirea
şi bătaia aceasta din piept,
construită din mii de bucăţi de gheaţă topite toate în braţele tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu