.jpg)
Cu multă greutate,
păşesc, sau cad sau mă ridic.
Nu rămân indiferent la rănile oceanului, omului,
nu mai cred in minciunile zâmbetului, omului.
Cu multă greutate,
te despic durere să te aflu, să te spăl,
şi dragul om să il iubesc.
De ce...?
De ce indiferenta e cea mai grea,
şi dragostea, nu încape acolo unde este?
De ce, dacă avem aceeaşi formă,
ne pierdem fondul divin,
şi rămânem doar nişte ucigători prin vorbe şi prin gând?
De ce am făcut din Dumnezeu un negustor de iertări,
un tăcut la tot ce vrem "noi",
şi nu la ce vrea El...?
Şi totul fără, măcar uneori cu adevărat,
să-L şi iubim...?
Şi totuşi,
în fiecare zi,
e soare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu