17 iulie 2010

Deschis


Răscumpărând, căzând şi iar răscumpărând.
Plătim cu fiecare timp şi fiecare adiere,
un aer cu nu l-am respirat, un testament ce nu l-am însemnat.
Trec ele, gândurile, şi ei oamenii...şi noi, tăcuţii vorbitori.
Plătim atât de adânc, fiecare neatingere, fiecare pată de noroi uitată,
fiecare năucire.
Orgoliul, eu-l sau blamarea, şi timpul ăsta prea neajuns,
minciunea, gura sau nerăbdarea, şi adevărul ăsta prea spinos...
Cine se aruncă?
Licităm răscumpărarea, aruncăm mreaja iubirii şi vom vedea
la sfârşit,
câţi au mai rămaşi prinşi în plasa asta atât de strâmtă,
şi totuşi...atât, atât de primitoare.

Niciun comentariu: