Oare ce mai rămâne din ziua de azi ce-și varsă clepsidra peste vasul de lut al timpului...?
Oare mai putem respira verdele crud al ierbii și pământul nou al dimineții...?
Am fost tineri și am vrut să prindem toată frenezia lumii în noi, am fost copiii și am zâmbit mereu cu parfum de sărbătoare... .Oare...timpul...s-a schimbat, sau noi nu mai putem vedea cu albirea asta în ochi veșnicia din el?
Oare e normal sau poate e nebun să nu mai ne rupem brațele în îmbrățișări?
Acum, nu mai putem decât să nu uităm povestea. Să nu lăsăm pe nimeni să o schimbe pentru un chilipir...să o udăm în fiecare seara cu lacrimile voinței noastre.
Iar inima...inima să o lăsăm să-și gătească singură, în bătaia luminii, iubirea... .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu